“Trecerea pietonilor pe zebra se va face in pas vioi.”
Din noianul de replici expectorate in fata noastra de zi cu zi de catre necunoscutii pe care noi ii numim prieteni, rareori culegem vreo debitatie care sa apartina, dupa standardele noastre, prin eufonica ei amestecare de sens, spontaneitate, har vorbitoricesc, umorului. Observam din ce in ce mai dezamagiti cum hazliul, lubricul, grotescul, licentiosul care se plimba pe strazi si prin barurile in care ne imbibam toalele cu tutun se apropie constant, si pana la identificare, cu maximele si expresiile jalnice zvarlite din creierii obositi ai moderatorilor tv. In conditiile in care singura expresie care le-a venit la unison unui intreg cor de copii ca reactie la glasul ragusit al unei babe care ii spurca de la un balcon a fost acel “Lasa-neee, lasa-neee”, frecat in sus si in jos de catre mintea searbada a carcotasilor, problema umorului ca si proces creativ, proteic si in acelasi timp regenerativ, este una reala. In loc ca umorul ca reactie de aparare sa fi fost dovada clara a unui proces intelectual superior, acesta, dupa cum am vazut, a fost doar expresia avortului unei sintagme de care mintea era deja suprasaturata. Rasul, drept urmare, avea in el acea vigoare disperata care trada efortul de a considera ca inca mai poti sa-ti lasi toata greutatea pe o batatura de la fotbal. Calitatea precara a unei activitati indisolubil legate de starea noastra de bine este motiv de cazut pe ganduri, intrucat, ca fiinte complexe, ar trebui macar ca originea unor satisfactii inevitabil primare sa fie una cu un oarecare grad de complexitate, si, in cazul in care in raporturile interumane noi suntem cei care scornesc umorul, acea complexitate sa ne apartina.
Nedorind sa faca apelul romantic si, de altfel, inutil, la un trecut glorios in care umorul era umor(acest trecut poate ca l-am visat, insa nu exista), aceasta lucrare isi propune sa beleasca un ochi(celalalt e chior) hotarat asupra unei surse de umor care intotdeauna si-a dovedit potenta si caracterul abisal, profund de profund, in congregatiile bodegesti si nu numai, si anume duma. Acest concept, asa cum vom vedea in paginile urmatoare care nu stiu daca vor urma, este intr-un mod esential diferit de un altul, care la prima vedere, pare asemanator, si anume perla. Si despre aceasta vom vorbi in paginile urmatoare, daca vom mai tine minte. Ca urmare a observatiei intrinsec necesare, prin studierea deci a unor concretizari a fenomenului de Duma in raporturile interpersonale, vom incerca sa punem bazele unei noi discipline, a carei studiere se impune in contextul actual, al sustinutei deprecieri a umorului. Din considerente de accesibilitate, aceasta disciplina se va numi dumologie.
Dumologie 